Laurisse

20/12/2010

|

Auteur:

|

pas de commentaires

|

|

imprimer


pdf

Într-o zi pe când căutam informații despre istoria orașului
nostru, dintr-o carte a căzut o hartă, pe atât de veche cât și de
misterioasă.
Fiind foarte curios le-am arătat și colegilor, poate poate, că
vor ști și ei altceva, dar fără succes. La început, toți se arătară destul
de interesați, mai ales un băiat poreclit Lucipolo de băieții din clasa a
VIII-a pentru că era foarte interesat de istoria lumii. El m-a ajutat să
caut informațiile care completau harta ruptă într-o parte. Datorită
acestui mister am căutat pe la toate librăriile și bibliotecile din oraș dar
cu nici un rezultat. După câteva săptămani toți colegii au uitat de
hartă, până când o fată, Maria, a mai găsit în volumul al doilea al
acelei carți a doua parte. Imediat, ne-a anunțat pe noi. Am unit hărțile
dar din păcate tot mai lipsea o bucată. Până acum pe hartă se
inchipuiau câteva dungi albastre și câteva stânci. Toți credeam că este
o peștera subterana. Dar fară să vrem, pe spatele hărții am dat de

drumul unde ducea la intrarea în

aceasta.
Un coleg, Mircea, s-a dus in fugă la biblioteca școlii și a
luat al treilea volum. În acela a găsit și bucata lipsă. Acum toți
eram bucuroși. Am lipit toate bucațile și, pe lângă râuri mai era
și un lac, noi presupuneam că era destul de mare, dar și o pădure

numită ,,Pădurea fără Șfârșit”. Numele acesta ne-a cam speriat. Pe
spate era harta care conducea la intrare. Toți am recunoscut și am
văzut că era chiar printr-un parc în care mergeam să ne jucăm.
A doua zi am mers acolo. Era destul de mult de mers pentru că
era o pădure destul de mare. În final, ajungând la destinația propusă,
ne-am simțit foarte triști văzând că nu este nimic. Unii dintre colegi
mergând ca să se distreze, au început să râdă că suntem niște ciudați
exploratori. Din acel moment colegii au ras de noi și ne-au izolat.

Cu toate aceste lucruri, eu nu m-am lăsat bătut așa cum a făcut
Lucipolo pentru că se râdea de noi. Eu am început săpând, în fiecare
zi câte puțin sperând că voi da peste vreo intrare secretă. Dar dupa
câteva zile de săpat nu se arăta nimic. Începusem și eu să cred că nu
e vreo intrare. Dar într-o zi împiedicându-mă de o piatră s-a deschis
parcă un tunel chiar unde săpasem. Ca să nu mai fiu iar luat în râs
le-am zis și prietenilor și au văzut că am avut drepate. Toată lumea
a vorbit în acel timp despre mine, dar noi am hotărât să nu mai afle
nimeni.
Cu toate acestea eu notam tot ceea ce făcusem într-un jurnal pe
care din întâmplare mama l-a găsit. Întâi a crezut că am o imaginație
bogată, dar după ce găsi și copiile hărților și-a schimbat părerea.
Seara, m-a întrebat dacă am ceva să îi spun, dar eu țineam încă tot
secret . Când mi-a arătat ce găsise i-am zis că sunt niște desene de la
un coleg foarte talentat. Dar i-am spus alftel, că o fată pe nume Alina

tot nu mă lăsa în pace și eu credeam că mă plăcea. Mama mi-a zis
ca să îi spun fără supărare să mă lase că nu sunt interesat de ea și că
vreau să îmi văd liniștit de școală.
Păstrarea secretului era din ce în ce mai grea. În primul rând
toți copiii vroiau să vină cu mine și nu știam ce să fac. Mi-am ales
câțiva tovarăși de încredere și anume: nelipsitul Lucipolo, colegul
meu de bancă Mihai, Mircea fratele lui din clasa a VII-a , Teo (
îndrăznețul clasei, ne gândeam că ne va fi de mare ajutor) și Dan
al cărui tată avea un magazin de unelte care ne putea ajuta oricând.
Am fost nevoiți să le spunem mai multor oameni de încredere planul
nostru pentru că aveam nevoie de ajutor și mult echipament. Domnul
de istorie a fost încântat să vină cu noi ajutându-ne la obstacole
mai mari. Câteva receptoare le-am luat de la Dan și deasemeni și
funii, două bărci conflabile, ciocane, lopeți și alte câteva lucruri. Mai
rămânea problema cu părinții mei care trebuiau să afle. Așa că , într-o
zi le-am spus absolut tot și ei văzând că sutem ajutați și supravegheați
de un adult, până la urmă au fost de acord.

Auzind aceste lucruri ne-am bucurat cu toții nespus de mult.
Abia așteptam data plecării care a fost stabilită pe 20 iunie imediat
după terminarea școlii. Mai erau de abia câteva zile și nu mai răbdam
nici unul.
Zilele acestea au trecut foarte repede fiind destul de ușoare
datorită încheerii mediilor, astfel veni ziua plecării. La ora 9 am
stabilit plecarea. Eram cât de fericiti cât de triști pentru că nu ne vom

mai vedea părinții ceva vreme.
Am ajuns la intrarea în așa zisa peșteră. Domnul de istorie a
intrat primul și ne-a avertizat că piatra e destul de alunecoasă așa că
ne-am luat măsuri de precauție: am legat o funie pe care am coborât
ușor. Era foarte întuneric, de abia puteai să vezi ceva, dar am pus în
funcțiune lanternele și am început să mergem. Era un loc straniu,
datorită stâncilor care aveau diferite forme și a câteva bufnițe și lilieci
care ne tot dădeau târcole. Domnul Gabriel ( domnul de istorie) ne
avertizase ca să fim atenți și să ne uitam întotdeauna la cel din fața ca
să nu ne rătăcim cumva. Dupa vreo 2 ore de mers am ajuns la acele
dungi albastre de pe hartă, care eram cum crezusem râuri. Erau totuși
destul de mari așa că am fost nevoiți să umflăm barca. Am hotărât că
e mai bine să mergem pe cursul apei pentru că ducea chiar pe unde
trebuia să mergem. Pe apă a fost o călătorie destul de ușoara dar cam
plictisitoare. Puteam numai să ne uităm prin jur, în rest nimic. Am fost
uimiți văzând că sunt plante și pomi, dar erau mici. În apă am admirat
câteva specii foarte rare de pești, noi care credeam că există doar în
basme și povești. Semănau ca niște ființe legendare. Am mai mers
câteva ore pe râu după care a trebuit să ne dăm jos pentru că apa se
micșorase și riscam să se spargă barca. O dată cu această oprire am
hotărat să ne culcăm pentru că suntem obosiți.

A doua zi ne-am urmat harta și ne-a condus până la un lac.
Trebuia să-l traversăm ca să ajungem la Pădurea fără Șfârșit. De data

aceasta spațiul se lărgise foarte mult. Puteam spune că ne aflam pe
o mare. În toate părtile vedeam numai apă. Cred că am parcurs vreo
20Km pe acel lac până la țărm, unde am poposit fiind foarte obosiți
după atâtea ore de mers.
Trecură vreo 4 zile de când plecasem de acasă, dar mâncarea
nu se consumă pentru că puteam pescui sau vânând animale. Săpam
pe marginea cărărilor care duceau spre apă gropi și prindeam
câteva specii de iepuri foarte frumoși, care nu se găseau în pădurile
noastre ,,pământene”. Cu mâncarea stăteam foarte bine la fel și cu apa
care era peste tot pe lângă noi fiind nesărată.
Am hotărât să nu mai pierdem vremea, și am pornit prin pădure.
Totul era deosebit, mai ales poienile cu flori nemaipomenite și fluturi
semănând ca dragonii din legendele chinezilor doar că la dimensiuni
foarte mici. Pomii aveau forme ciudate care parcă ne urmăreau
pretutindeni și ne speriau câteodată dar ne-am obișnuit cu sentimentul.
Erau toate animalele de pe lumea noastră acolo: elefanți, tigrii , lei,
căprioare, zebre….. dar aveau alt aspect și toate, spre mirarea noastră
erau erbivore, și nu ne temeam de ele. Aceasta lumină care ne arătă
toată peștera, mai putțn intrarea unde ne folosisem de lanterne era
fermecătoare și tot odată misterioasă. Nu știam de unde vine, dar
puteai spune că sunt razele soarelui.
Am urmat harta prin pădure până cand am văzut o cascadă, pe
hartă era trecuta drept Cascada Zmeilor. La început nu știam de ce,
dar mergând pe lângă apă am văzut multe schelete de animale imense,
care nu erau nici decum de la dinozauri. Începuse să ne fie frică, știind
că insula mai e locuită și de altcineva așa că noaptea făceam cu rândul
de pază în caz de vreun pericol care ne putea pune răni.

Dar cu toate acestea, nu s-a întâmplat absolut nimic. Ne-am
continuat expediția fără nici o primejdie, fiind mereu atenți. A fost
o adevarată aventură mai ales când, am fost nevoiți să ne urcam
cu frânghia pe diferiți munți înalți. Era foarte frumos, și,totuși am
început să ne cam plictisim și să ne fie dor de casă. Trecură 29 de
zile de la plecarea noastră, și, mai aveam puțin de mers. Dupa acea
cascadă, am mai mers circa 20Km și am ieșit bucuroși din Padurea
fără Șfârșit. De acolo începea un drum ușor pe apă, dar foarte
periculos.

Când se înnopta, ne înghesuiam să ne încălzim în barcă, norocul
nostru că nu era prea mică, dar cineva rămânea mereu de veghe
și conducea barca. Dar într-o seară, când era Mihai de veghe s-a
întâmplat o mare nenorocire. Un vârtej ne-a luat și am început să ne

învârtim, așteptând să ne scufundăm. Norocul nostru a fost, că am
avut inspirația, de seară să las o franghie legată de un capăt al bărcii,
și acum în ultimul moment am putut azvârli această frânghie de o
stâncă din apă și astfel nu ne-am scufundat. Aceasta a fost cel mai
mare pericol de până acum și ne-am speriat rău. Toți m-au felicitat că
am fost atent și că i-am salvat, dar mai aveam mult de mers.
În următoarele zile nu s-a întamplat nimic deosebit, totul a
decurs conform planului și hărții care ne mai arăta doar 4Km până
la destinație. Eram bucuroși că excursia se va termina repede și că
ne vom revedea părinții, frații, bunicii și ceilalti prieteni. Dar s-a
întamplat ceva neprevăzut de nimeni. În noaptea în care am hotarât să
ne odihnim, ca apoi să mergem să vedem ce este la destinația propusă,
a avut loc un cutremur și din păcate stâncile de deasupra au început să
cadă. Ne-am refugiat repede într-o peștera, dar intrarea a fost blocată
de o mulțime de bolovani. Peștera nu era mică, dar era suficient pentru
a încapea, dormi si mânca. Dar pe noi nu ne preocupau aceste lucruri,
ci, cum ieșim din aceasta grotă.

Am hotărât să săpam în peretele stâncii, poate poate vom da de o
ieșire. În fiecare zi de abia se săpau câte 2m și era foarte greu. Făceam

cu rândul schimbând la 2 ore. Cred că a durat o mulțime de timp. Ne
simțeam triști, nu aveam chef de nimic, doar ca să ne revedem părinții
care cred că se îngrijoraseră văzând că nu mai apărem nici dupa un
1an de la plecarea noastra într-o excursie amuzantă.
După 7 luni petrecuți în acea peștera am văzut iar lumina zilei.
Totul ni s-a părut încântător, de parcă nu mai vazusem așa ceva.
Am mers până la sfârșitul drumului și mare ne-a fost uimirea
când am văzut un cufăr. Ne-am apropriat și l-am deschis cu atenție
pentru a vedea dacă este un pericol. Din cufăr a ieșit ca prin minune,
un pitic, scund, cu părul creț, nas cârn și cu urechi clăpăuge,
felicitându-ne că am ajuns până la el și ne-a înmânat un pergament
despre viața romanilor de care trebuia să avem multă grijă pentru
a fi admirat de toți ceilalți prieteni și oameni. Piticul ne-a povestit
toată istoria acestui loc minunat și am aflat că, cu puțini ani în urmă
era locuit de ființe legendare, și că tot ce am vazut e puțin din ce
mai rămăsese. Totul s-a pierdut când a erupt un vulcan, dar lava lui a
venit din păcate și până la ei și au murit mulți. Numai el era cel care
supraviețuise pentru că se ascunse în această cutie care nu putea fi
pătrunsă de absolut nimic din lume. Ne-a spus că există o altă ieșire
în lumea noastră, nu numai cea pe care am intrat noi, ci alta și mai
minunată si mai scrută.
Am hotărât să îl luăm cu noi ca să ne fie ghid prin aceste
tuneluri. Era destul de amuzant așa că ne-a fost ca o mână cereasca
pentru că ne ridica moralul când eram triști sau umpic bolnavi. Astfel,
cu ajutorul lui, după înca 3 luni aveam să ieșim la suprafață după ce
aveam să admirăm încă 3 minuni ale acelei lumi.
Ne-a arătat vulcanul care distruse lumea, un măiastru urias,
puternic care adăpostea acum, cele câteva păsări dragon, care mai
aveau cuib și celor câteva iepuri pufoși. Am mai văzut înca o cascadă,
de această dată foarte înaltă față de cealalta și mult mai frumoasș,

nemaiavând nume de strigoi sau alte animale fioroase și o groapă, care
se zicea că era nesfârșită, neavând fund în care locuiau după spusele
piticului zmei și vrajitoare, dar nu se știe nimic cu adevărat.

Într-o zi de marți, după 3 ani și 23 de zile de la plecarea noastră
am văzut lumina zilei, acea frumusețe și comoară a oamenilor pe
care tocmai acum o apreciam, după cele întâmplate în lumea zmeilor.
Am fost uimiți văzând că am ieșit în cealaltă parte a orașului și ce
puțin timp ne-a luat să facem acest lucru, pe un drum mai scurt. I-
am mulțumit politicos piticului, și, dacă va avea nevoie de ceva să ne
roage că o sa îi oferim după nevoile noastre.
Acum fiecare dintre noi, aprecia cu alți ochi tot ce era în jurul
nostru având grijă de orice fărâmă de pămând după nenorocirile din
care eram să nu mai ieșim.
Părinții, când ne-au văzut au început să plângă de fericire, la fel
ca și prietenii noștri, profesorii care ne duceau grija și care credeau că
am pierit în cine știe ce locuri întunecate și în cele mai mari chinuri.
Colegii, ne credeau acum cei mai depreț prieteni ai lor și ne-au tratat
ca atare făcândune o petrecere surpriză.
Am povestit tuturor cele întamplate și le-am arătat pergamentul
străvechi care a fost pus la loc de cinste în muzeu și deasemeni le-am
dat sfaturi tuturor, de la cei mai mici până la cei mai bătrâni să aibă
grijă de tot ce au ei mai de preț, adică pământul și tot ce le-a oferit
Dumnezeu pe care trăiesc că nu se știe ce se poate întampla.

Catégorie