LE PLUS BEL ENDROIT DU MONDE

Quel est, pour vous, le plus bel endroit du monde? Partagez vos textes, photos et vidéos.


Sacré Coeur

02/11/2010

|

Auteur:

|

|

imprimer



Sacré Coeur

Trrr…!

-Haide, Anelisse, aleargă! Am auzit clopoţelul şi avem prima oră matematică. Ştii că domnului nu-i place să întârziem.

Da, ei bine, aceasta este şcoala mea, unde clopoţelul este mereu mai cu grabă decât şcolari. Iar ea, ea este prietena mea cea mai bună. Pe cât de glumeaţă, pe atât de serioasă câte o dată.

Imediat, un zgomot ca zumzetul albinelor se răspândeşte în toată şcoala, iar copii se îndreaptă spre clase. Dar privirea mea este atrasă de castanii de pe alee, veşnici, protectorii permanenţi ai şcolii, străjerii dorinţelor, ai speranţelor şi visurilor cu aripi… Să fi trecut peste soldaţi opt ani, sau poate un secol, pomii aceştia uriaşi sunt jandarmii şcoalii cu zidurile cărămizii strălucind simetric. Locul cel mai frumos”, îşi spun rădăcinile, adânc înfipte în pământ, „este B-dul Nicolae Bălcescu”! Îşi oglindesc ramurile de lumină în ferestrele ochilor de copii şi îşi lasă coroanele pentru a le spune Bun venit!,chiar şi într-un septembrie posomorât. Castanii! Ce mult îi îndrăgim. Sunt martorii evoluţiei noastre, părinţi care proiectează umbra centimetrilor în plus adăugaţi cu fiecare an creşterii fiecăruia dintre noi. Numărându-şi frunzale căzute, bătrânii supraveghetori se pregătesc pentru întinerirea din primăvară.

Dincolo de castani e şcoala mea: Căpitan Aviator Mircea T. Bădulescu. Ce loc frumos! Întodeauna întorc bucuroasă la edificiul istoric amplasat în plin centru al oraşului, unde voi fi întâmpinată călduros de bustul eroului aviator care ascunde în spatele surâsului brav atâtea succese pe care le-am obţinut în toţi anii şcolari. Castanii se trag de o parte şi de alta şi mă anunţă că e o altă zi pentru perseverenţă şi pentru luptă eroică. Atenţia pe care o acord orelor de studiu mai slăbeşte când şi când, la foşnetul castanilor care îmi fac semn de dincolo de fereastră, complice la notele mele de 10. Eu văd primăvară în ochii frunzelor brumate, simt ghiocei în sufletul meu care a început să se-nfioare la o privire ghiduşă a vreunui coleg. Ar vrea copacul să deschidă mai repede bobocii, să-şi arate florile parfumate cu care se gateşte o dată pe an, însă îl potolesc aratându-i carnetul de note şi îi amintesc minunea de la sfârşitul anului şcolar, când i se înroşesc obrajii văzându-mă pe podium, cu laurii pe frunte, ori sus pe scenă, ca prezentatoare a festivităţii de încheiere.

-Diana Onel! Care este răspunsul? Îmi surprind neatenţia ochii domnului profesor.

-Mă scuzaţi! Calculam… şi nu am înţeles întrebarea…

-Cu cât este egal sinus de 90º?

Castanii îşi scotociră buzunarele frunzelor pentru a găsi mai repede un răspuns corect.

– Sinus de 90 egal cu…

-Trrr…! sună clopoţelul.

-Data viitoare, domnişoară Onel. Ai avut noroc astăzi! zise domnul profesor ştiind că sunt mereu pregătită pentru corectele răspunsuri.

-Ce să fac? Nu controlez eu clopoţelul! şi încep să râd uitându-mă complice la castanii mei. Bună ziua!

-Copii, zice domnul profesor, înainte să plecaţi acasă , vă rog să aveţi grijă când ieşiţi pe poarta şcolii. Se pare că unul dintre castanii de pe alee va cădea în curând şi de abia mâine vor veni echipajele să-l scoată.

O altă zi de cursuri încheiată. Şi când îmi amintesc că din clasa I până în clasa a VIII-a eu, Onel Diana Anelisse am venit aici, fericită în fiecare zi. Concurenţa nu m-a împiedicat să iau premii, colegii au fost extraordinari, profesorii atenţi la nevoile şcolarilor… Şi totuşi clasa a VIII-a, cu tot farmecul ei, cu rezultatele bune şi posibilitatea de a intra la Haşdeu -liceul cel mai tare din oraş- mă vor despărţi de castani, de copacul meu de aur care mi-a zâmbit în fiecare moment al vieţii de şcolar. Cel mai frumos loc va rămâne aici, cu sufletul agaţat în aceste coroane.

Un castan căzut! Am simţit durerea mai mult ca niciodată. Am atins coaja înfiorată a tăcerii acestui brav soldat şi l-am rugat să înţeleagă: locul cel mai frumos este un suflet binecuvântat. El, copacul, cu rădăcinile adânc înfipte în pământ, şi-a tivit cu lumină întreaga eternitate chiar şi în această zi friguroasă de septembrie… Să nu-l tăiem! Să protejăm natura şi vom fi protejaţi. Am apelat atunci la organizaţia ROREC, binecunoscută fiind pentru participarea la concursul Inspiră verde, la care am fost câştigătoarea unui premiu III şi am intervenit pentru consolidarea tulpinii.

L-am salvat! I-am promis castanului că drumul meu spre liceu va trece pe la el, că va fi mereu confidentul meu, că voi permite unei rădăcini să ajungă până în faţa Haşdeului şi că voi fi atentă la mesajele ei. Vom fi mereu împreună.

Păşesc cu foşnet de mătase. Frunzele cad ca lacrimi ale timpului şi doar o singură fărămiţă de lumină se mai strecoară printre crengile îndreptate spre cer, ca nişte mâini, parcă închinându-se, în căderea spre pâmânt. Poate îi este milă de ochii mei îndureraţi care nu doresc să rostească La revedere!

Plec spre casă! Drumul mi se pare mai lung ca niciodată. Apusul se oglindeşte în ferestrele bătute de timp. Intru în bloc, apăs pe butonul cu litera şase a liftului, deschid uşa balconului pentru a admira apusul. Amurgul se ridică din adâncuri, formând un noian de lumină trandafirie al zorilor. Încet, luna se ridică şi pluteşte ca o corabie de aur prin văzduhul albastru-gălbui. Dar un glas călduros mă absoarbe din tărâmul visării.

-Bun venit acasă!

Mă arunc în braţele ei, ale mamei, simt mireasma neschimbată ce-mi inundă simţurile şi-mi dau seama că acasă, în culcuşul care miroase încă a lapte şi miere, este cel mai frumos loc de pe pământ! Sacré coeur!

Clipa îmbrăţisării se eternizează, însă de afară îmi face semn o lumină auriu-roşiatică. Mă desprind cu brutalitate şi braţele mamei se deschid, îmi arunc privirea pe fereastră şi-mi zăresc nemuritorii castani. În acea întunecime şi linişte neclintită, frunzele ce strălucesc precum nişte monezi de aur, formează o fărămiţă de lumină ce face minuni.

-Mamă, cine a plantat castanii aceştia din faţa blocului? întreb eu având un tremurat pe buze.

-Dar au fost mereu, draga mea! îmi raspuunde mama cu o nelamurire în glas. Erau aici când l-am cunoscut eu pe tatăl tău, aici când am venit cu tine de la maternitate, când ai început să rosteşti primul cuvânt. Când ai mers, copăcel, erau aici şi uite acum, eşti mare şi ei, cu privirea îndreptată spre tine.

Casa mea, castanii mei, siguranţă şi dragoste, viaţa!

În zori privesc toamna care se joacă, le desprinde frunzele ca pe nişte ciulini, îmi sticlesc în ochi picăturile mici de roua, crestate pe margini, ce-n umbră strălucesc şi simt răcoarea dimineţii, dar mă încălzească culoarea roşie – arămie a frunzelor lor. Dar tot odată mă şi tem. Mă tem că unul dintre ei se va sui şi va străpunge tăriile cereşti cu crengile şi se va rupe de la jumătate, asemeni unei lumânări topite. Însă nu! Ei sunt acolo, acasă, aproape de sufletul meu! Ce mult îmi doresc să pot sta întreaga zi lângă să-i aud şoptind povestea lumii, să-şi toarne în clepsidre timpul existenţei terestre.

Un La revedere! şi să mă duc la şcoală. Pe drum, mă tot întreb dacă se poate ca sufletul să fie cel mai frumos loc de pe pământ, şi nu altundeva. Ajunsă la şcoală o întreb şi pe prietena mea, interesată să particip la concursul de creaţie Babel web:

-Pentru tine, care este cel mai frumos loc de pe pâmânt, Marie-Noel?

-Cel mai frumos loc…- şi Marie- Noel, fără a sta pe gânduri se îndreaptă firesc spre casa tatălui său francez- cred că Disneyland-ul, în Franţa.

-Disneyland-ul? Un drum lung şi aproape imposibil pentru mulţi dintre noi, românii. Orice copil şi-ar dori să întâlnească o dată în viaţă personajele din desenele animate.

– Vara trecută, sora tatălui meu mi-a făcut invitaţia de a petrece doua săptămâni în Paris: Turnul Eiffel, Catedrala Notre-Dame, Arcul de Trumf sau Arc de Triomphe, cum îi spun francezii, au fost obiective care m-au fascinat prin arhitectură, în primul rând. Dar cu tot farmecul şi misterul acestui oraş de vis, nimic nu se compară cu Disneyland-ul. Când intri, o altă lume se deschide în faţa ta. Un oraş al luminii, într-o cetate a luminii – Parisul albastru. O ploaie misterioasă de argint cădea peste clădirile maiestuoase, Albă-ca -Zăpada şi piticii din poveste, veveriţele Chip şi Dale, Motanul încălţat şi Pinochio, purceluşii…m-au invitat la o petrecere. Cu biletul cumpărat poţi sta o zi întreagă fără să te plictiseşti.

-Ce frumos! Cât de mult mi-ar plăcea şi mie să vizitez Parisul şi să-l întâlnesc pe Mickey Mouse. Dar părinţii mei nu au posibilitatea să cumpere biletele de avion, să rezerve o cameră de hotel. Dacă ar exista o zână bună, aş ruga-o să mă poarte câteva minute, măcar, în lumea fericirii, la Disneyland.

Îmi pare nespus de rău că nu toţi copiii pot vedea Parisul, draga mea. Astăzi, la ora de franceză, o vom întreba pe doamna profesoară dacă a fost în acest loc extraordinar. Să ne povestească şi dânsa.

-Foarte bine atunci! Îmi doresc atât de mult să merg acolo…

Cu mult entuziasm am ascultat despre frumuseţea Parisului şi mă visam deja acolo, nenumaratele cuvinte franceze învălmăşindu-se în mintea mea. Mă imaginam în Franţa, într-o discuţie cu personajul meu preferat:

-Bonjour! Comment va-tu, Mickie?

-Bonjour, ma petite fille! Je vas bien, merci! Tu?

-Tres bien, parce-que je suis ici, avec tua!

Regatul fermecat, Ţara făgăduinţelor şi a visurilor îndeplinite, alături de eroii şi eroinele Disney ce evoluează în basmele care vor rămâne pe veci în sufeletele fiecărui om, acesta este Sacré Coeur.

Lângă prietenii mei stau ca în compania lui Mickey şi a lui Minnie, salutându-l pe Pluto şi pe ursuleţul Winnie. Îmbrăţişându-i, cerăndu-le un autograf şi facând o fotografie cu ei. Simt cum mă aşteaptă viaţa de pirat, începând cu o aventură care-mi permite să-l întâlnesc pe celebrul Jack Sparrow.

Să pornesc într-o călătorie pe o hartă, spre celebrul cartier Montmartre din Paris, sperând că voi călca şi eu cândva peste pietrele tăiate în figuri geometrice, peste pavajul străduţelor pe care au păşit şi Renoire, poetul Appolinaire, Paul Verlaine, artistul plastic, Pablo Picasso.Văd umbrele şi contururile oamenilor care l-au inspirit pe celebrul pictor spaniol-francez-italian... Vreau să vad dacă soarele dă aceiaşi lumină şi strălucire şi acolo, să văd cum se reflectă în oglinda mea această dorinţă. Să aud zgomotul pantofilor ce calcă pe asfalt, tocurile ascuţite ale doamnelor şi ropotul de voci al oamenilor de pe marginea trotuarului, ce mă invită poate să-mi facă portretul, să facem o poză sau să cumpăr câteva dintre suvenirurile adânc meşteşugite: imitaţii ale pânzelor lui Picasso sau statuete micuţe, reprezentative lumii baletului. Să simt acel aer parizian, misterios şi adierea vântului ce încearcă să-şi facă loc printre marea de turişti, lovindu-se parcă de fiecare.

Apoi să pornesc din nou la drum, vizitând locul cel mai înalt al Parisului, bazilica Sacré Coeur, să urc numeroasele trepte spre aceasta, ce-mi aduc aminte de etapele greu străbătute ale succeselor mele şcoalare, iar ajunsă sus să oftez de bucurie văzând imaginea panoramică a Parisului. Câtă frumuseţe! Iar atunci, în acel moment, Sacré Coeur să devină şi punctul cel mai înalt al aspiraţiilor mele. Şi să-mi aduc aminte de şcoală alfel decât cum o ştiam pană atunci. Ca un pătrat, ca o piesă de puzz-el ce se îmbină perfect în istoria vieţii mele. Iar casa mea, blocul meu, un dreptunchi ce atinge cerul. Părinţii mei, balerini pe scena vieţii, făcând piruetele şi săriturile, pe care le voi învăţa şi eu când îmi va sosi vremea. Iar castanii mei…neschimbaţi! Parcă îi văd din vârful bazilicii, cum mă aşteaptă să vin acasă, să le aduc suvenirurile cumpărate din cartierul Montmartre şi să le povestesc cum e lumea în alte locuri, decât cel în care şi-au înfipt ei rădăcinile, cum e cel mai frumos loc de pe pământ… Iar din acel vârf, să vreau să cobor înapoi cu funicularul şi să mă întorc ACASĂ! Acolo unde sufletul meu se simte ca acasă! Pentru că nimic din lume nu se compară cu frumuseţea sufletului unui om. Chiar dacă acesta nu a fost nici măcar o clipă liniştit precum apele ce curg uşor la câmpie. Totdeauna a avut o samanţă de răutate, o stea care nu licăreşte, un ciob de gheaţă, o lacrimă…

O lacrimă ce işi croieşte drum spre obraz, la fel de repede cum vine şi furtuna peste o încântătoarea şi perfecta zi de vară. Soarele este pătat de ochii îndureraţi ai unui copil şi începe să plouă. Şi odată cu furtuna vine şi noaptea cu stelele mici ce licăresc ca nişte ţinte de argint şi luna. Linişte! Linişte până când se aude iernaticul vânt făcând ravagii.

Aşa trece totul! De la vară la iarnă! De la zi la noapte! De la soare la furtuna! De la naştere la viaţă şi apoi la moarte! La moartea sufletului ce a sperat ca măcar o clipă să fie fără de păcat! Sufletul unei copile…

Dar chiar şi aşa, pentru mine oricât de rece ar fi, culoarea frunzelor castanilor m-ar încălzi, cât de întuneric ar hărăzi cerul, lumina lor aurie m-ar veghea, cât de singură aş fi, ei îmi vor stârni mereu amintirile vagi, dar încă prinse în ţesătura minţii.

Iar în acea zi, când lor le va cădea ultima frunză, mă voi duce să o îngrop în gradinile din împrejurul bazilicii Sacré Coeur!

De Diana Anelisse Onel

Şc. Nr.1 Căpitan Aviator Mircea T. Bădulescu Buzău

Cls a VIII-a C

Profesor Coordonator Agapie Gina


IL POSTO PIÙ BELLO DEL MONDO | El lugar más bonito del mundo | Le plus bel endroit du monde | O lugar mais lindo do mundo | El lloc més bonic del món | Cel mai frumos loc din lume



Superb ….felicitari pustoaico

Gostei muito desse site!

Commentaire

« | »